Povestea din spatele alegerilor profesionale și personale ale cantautorului Walter Ghicolescu, un nume cunoscut în muzica folk românească, sunt dezvăluite în cadrul acestei confesiuni sincere despre pasiune, perseverență și dorința de a lăsa în urmă cântece care să dăinuie. De la primele acorduri învățate în familie, în atmosfera vibrantă a Cenaclului Flacăra, până la definirea propriei identități muzicale, artistul vorbește deschis despre formare, autenticitate și inspirație. În același timp, descoperim cum s-au împletit matematica și muzica în destinul său și care sunt momentele ce i-au marcat profund cariera.
– Cum ai descoperit muzica folk și ce te-a făcut să alegi acest drum artistic?
– Muzica folk am descoperit-o în familie, mai precis la fratele meu, care fiind mai mare, asculta Cenaclul Flacăra cu prietenii, se cânta la el în casă, se recitau poezii. Iar eu pe lângă ei, bineînțeles, normal că îmi plăcea ce se întâmpla, iar vărul meu cânta la chitară. Chiar vărul meu mi-a pus în mână chitara și am învățat primele acorduri de la el la sfârșitul clasei a VIII-a. Apoi, fratele meu m-a dus la Școala Populară de Arte, unde am făcut chitară clasică trei ani. În linii mari, aceștia au fost primii mei pași în tainele folk-ului.
– Cum vezi tu orașul Constanța, la ora actuală, din punct de vedere cultural?
– Cultura constănțeană există, dar lipsește cu desăvârșire. Este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Nu vreau să fiu răutăcios, însă noi, artiștii locali, căci și eu mă consider constănțean, deși am buletin de Călărași încă, noi artiștii locali nu suntem exploatați, consider eu. Sunt cumva între două lumi, nici acolo nu mai sunt considerat de-al lor și nici aici, probabil, nu sunt foarte cunoscut. Sunt mai puțin cunoscut în lumea culturală a Constanței decât în țară. Și totuși, sunt stabilit în Constanța de vreo 16-17 ani.
– Ce înseamnă pentru tine autenticitatea în muzica folk?
– Ne rămân, să spunem, refrene sau ne rămân armonii în minte din ce s-a scris înainte și consider, din punctul meu de vedere, că trebuie să știi ce s-a făcut înaintea ta în domeniul în care activezi, ca să poți duce mai departe tradiția. Însă, fiecare dintre noi își dorește să fie cât mai autentic. Degeaba cânți bine ce s-a cântat, dacă nu lași ceva al tău, care poate, speri că se va cânta în continuare. Da, autenticitatea vine până la urmă din felul în care simți textul respectiv, poezia. Pentru că folkul înseamnă un mesaj de valoare. Nichita Stănescu spunea: „O poezie bună pe o melodie proastă se uită mult mai repede decât o poezie proastă pe o melodie bună „. Tocmai de aceea trebuie să găsim cumva un echilibru între text și linie melodică.
– Cum ia naștere, de obicei, o piesă semnată Walter Ghicolescu? Pornește poate de la versuri, de la linia melodică sau de la o stare anume?
– În primul rând, trebuie să fiu într-o stare anume. Și în general când sunt acasă, când mă liniștesc. Eu, recunosc, nu prea ies. Prefer să stau în habitatul meu, în bucla mea, cum vrei să-i spui, cu motanul și atunci mă liniștesc. Eu pornesc de la poezie. Nu am linii melodice cu „na-na-na” în minte sau în telefon, că acum avem telefoane. Și am mai spus-o și cu altă ocazie, când citesc o poezie, parcă-mi cântă. Și am telefoanele pline. Și atunci, ce se întâmplă? Am poezii salvate într-un telefon și cu celălalt înregistrez. Și în general înregistrez ce simt la prima citire. Sau la a doua, ca să nu greșesc cuvintele. Foarte multe din aceste proiecții muzicale au devenit cântece care au ajuns pe albume sau doar în concerte sunt cântate. Cam așa pornesc, de la text.
– Ai fost profesor de matematică, la începutul carierei. Cum s-a împletit această profesie cu pasiunea pentru muzica folk?
– Lobacevski, un cunoscut matematician rus, a spus că nu există domeniul matematicii, oricât de abstract ar fi, să nu-și găsească aplicabilitate în viața de zi cu zi. Până și în muzică. Muzica, dacă e o partitură, o știm, este matematică curată.
– Cum vezi evoluția muzicii folk în România în ultimii ani?
– Sincer, acele cântece de odinioară, dacă ar fi lansate acum, nu știu dacă ar mai avea același succes. Dar ele au devenit hituri și cu toții le îndrăgim. Însă, tinerii vin cu influențe tot mai mari din alte zone muzicale. Până și eu. Am și cântece cenacliste, cum li se spune, cum e „Telefon peste moarte” sau altele. Dar am și cântece în care am migrat către pop-rock, către ritmuri din acestea sud-americane sau, cum se spune, bossa, latino. Am împrumutat influențe, practic.
– Care a fost unul dintre cele mai emoționante momente pe care tu le-ai trăit pe scenă?
– Unul emoționant cu adevărat pentru mine a fost când Adrian Păunescu, există și dovada pe YouTube, pe canalul meu, mă prezenta la intrarea în Cenaclul Flacăra. Când un om ca el, de la „tribună”, te prezintă fără să fie obligat de nimeni, mi se pare mare lucru. Și îmi spunea: „Am descoperit un cântăreț absolut remarcabil, autorul unui capodopere „, iar acest lucru normal că te emoționează, normal că te onorează. Și au mai fost și alte clipe emoționante, desigur. Cele în care cântam și mama era în sală. Mama trăia, mama care nu mai vedea în ultimii ani, dar auzea foarte bine și de la ea, de fapt, am moștenit și eu și fratele meu, vocea. Numai că eu am cântat mai mult, mi-am rodat vocea mai mult, însă de la ea am moștenit amândoi. Dacă era să moștenim de la tata, nu ne mai întâlneam acum. Tata n-avea nicio treabă cu cântatul, era un bun ascultător, dar n-avea nicio treabă. Probabil că eram încă profesor de matematică.
– Care este acel vis pe care dorești cu toată ardoarea să-l transformi în realitate, dar nu ai apucat încă să-l conturezi?
– În primul rând, îmi doresc ca muzica mea să ajungă la cât mai mulți oameni. Dacă aș spune că îmi doresc să fiu cunoscut la nivel național, sună un pic… poate… nenatural. Normal că asta îmi doresc! Dar să ajungă la cât mai mulți oameni muzica mea. Este un vis la care lucrez zi de zi și încerc în fiecare zi să fiu mai bun decât eram ieri.