Dar pentru a putea juca această carte, Kievul avea nevoie de o recunoaștere, acceptare, impunere, reprezentare și chiar o anumită pondere procentuală a deciziilor sale pentru Europa… Iar pentru asta, găsind o ceată de trădători la noi, de la predarea Insulei șerpilor, la „confiscarea” ecologiei arealului Deltei (prin forțarea canalului Bîstroe), apoi punerea la dispoziție a Portului Constanța, dar și a altor facilități logistice, astăzi ne încalecă direct… Iar mâine, poate, va dicta și pozițiile noastre în raport cu Europa, dar și cu restul lumii…
De fapt, am ajuns cotropiți, de la distanță, de un alt sovietism… Unul de rit ucrainean… De „rit nou” ucrainean ori, mai probabil, „ebraico”(!)-ucrainean… În care ni se dictează pozițiile, atitudinile, răspunsurile, ni se desenează așteptările și limitele… În care țara noastră este acaparată economic… Prin preluarea fabricilor, a piețelor de desfacere, a unor întregi segmente industriale și agrare… Mai urmează doar introducerea limbii ucrainiene în școlile noastre și studierea „eminențelor” din istoriografia de confiscări și rescrieri ale Ucrainei pentru a realiza că, deloc după o pauză postdecembristă, ci încă din timpul ei, am devenit din nou doar ușieri la dispoziția unui alt „stăpân” (nici măcar imperiu)… Că nu a fost cel al rușilor, poate doar la atât să se rezume diferența pentru noi între două epoci de decapare a României… Și de resurse, și de intelectualitate, și de opinii și oponenți, și de politică independentă, suverană, autohtonă și, curând, și de ortodoxism…
Astăzi, „limesu”-ul de ucrainizare a României este fățiș… Grație aplecării de slugă a conducătorilor noștri pe lângă noul „asupritor”… (Conducători deciși tot de „înalte porți”, nicidecum aleși de noi… Că ai noștri sunt ținuți departe, aproape în zeghe, amenințați cu linșajul civic dacă ar fi pe cale ca adevărul, nu să irumpă, că nu o mai poate face singur, ci să irumpă, prin noi)… Iar predarea gazelor noastre din Marea Neagră constituie o despăgubire de război pusă în spatele nostru… Pentru că întotdeauna cei mari se vor înțelege… Și mereu va fi găsit acel învinuit, tăcut, supus, docil, gata să-și asume toate vinovățiile din lume, și din istorii… Vinovățiile altora… Un ispășitor biciuit din timp cu multe vini false pentru a se obișnui, pentru a i se întipări în mentalul colectiv, vinovăția „a priori”… Pentru tot ceea ce îi pun alții în cârcă…
Preluarea în viitor a gazelor noastre din perimetrul românesc din Marea Neagră, de către ucrainieni, pentru „a fi depozitate”, ar fi trebuit să fie scânteia de incendierea de către popor a cas(t)ei de nebuni pe mâna cărora a încăput țara… Căci, oriunde altundeva, asta s-ar fi întâmplat… Nu la noi… Noi stăm în banca noastră chiar și în clipa în care ne sunt amanetate și vândute până și resursele de mâine, neextrase… Adică viitorul… Iar pretextul este direct de cod penal… Pentru că nu te poți justifica pentru faptul că le (pre)dai Ucrainei, pentru „a le stoca”, prin aceea că tu oricum nu ai avea unde… Căci, înainte de a începe exploatarea, trebuia să ai asigurate piețele de export și/sau cele de stocare, pentru perioadele mai delicate. Dar aici suntem în fața unei trădări în formă continuă… Iar această aberație a stocării gazelor lichefiate în Ucraina, care, între timp, își construiește probabil facilitățile necesare (o țară în război clădind, iată, mai repede decât am reușit noi a ne distruge industria, pe timp de pace!), a fost pusă pe masă, cu semnătură, antet și angajament de supunere, chiar în zilele în care Bucureștiul a trecut la verificarea urgentă a stocurilor de combustibili (benzină/motorină) din cauza riscurilor de pe piața mondială, recunoscând că peste 44 la sută din rezervele României sunt depozitate în afara țării…
Trădare, vânzare, subminarea economiei și a securității energetice… Astăzi și prin mezarea resurselor generațiilor de mâine… Iar acum și al gazelor naturale, sub conul din vremuri al acelui ironic avertisment unguresc că o să ajungem să le ardem la Malul Mării, dar niciodată nu o să le folosim pentru noi, de drept… Pentru că nu vom fi lăsați (pentru a fi date altora), pentru că nu vom mai avea nici la ce să le folosim, neavând suficient consum industrial pentru ele într-o țară cu o industrie distrusă, dar și cu o populație însărăcită și la nivelul banilor de colivă. Iar în clipa în care primul metru cub de gaze va pleca spre Ucraina, „pentru a fi stocat”, va fi evidentă capitularea de război a unei țări fără a fi fost părtașă unui conflict… Iar Europa va jubila… Nu și Ungaria care a râs hâtru de noi la aflarea veștii șansei noastre de a exploata atâta resursă de gaz marin… Dar așa e în istorie… Și perdanții, și trădătorii devin același lucru; sediment istoriografic…
Cezar Adonis Mihalache –