Sistemele de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) din România funcționează în prezent pe modele economice foarte diferite, de la subvenții masive care țin artificial prețul, până la sisteme care transferă aproape tot costul pieței către cetățean.
Din datele publice ale Hotărârilor de Consiliu Local (HCL) privind aprobarea prețului local al gigacaloriei și din rapoartele de transparență ale operatorilor locali (Termoenergetica, Termo Urban, RADET), avem situația comparativă din cele mai mari orașe ale țării.
Diferențele sunt mari, de la Iași unde este cel mai mic preț al gigacaloriei, dar care secătuiește prin subvenții bugetul local, la Constanța, unde prețul este atât de mare încât populația a migrat masiv către soluții individuale de încălzire.
București, cu Termoenergetica și Elcen, este cel mai mare SACET din Europa. Prețul facturat este de 347 lei/Gcal. Prețul tehnic de producție și transport depășește însă 1.000 lei/Gcal. Primăria Capitalei acoperă aproximativ 65% din costul real.
Deși beneficiază de cel mai mic preț de producție din țară (datorită volumului), Bucureștiul pierde aproape 40% din energia termică prin țevile ruginite, ceea ce face ca bună parte din subvenție să se piardă.
Cluj-Napoca (Termoficare Napoca) merge pe modelul centralelor de cartier modernizate. Prețul aprobat este de 395 lei/Gcal. Clujul are unul dintre cele mai sănătoase sisteme. Pierderile sunt sub 15%, iar investițiile în automatizare permit un preț facturat mai mare decât în București, dar o presiune mai mică pe bugetul local. Liberalizarea prețului la gaze, când va veni, chiar și după acest an de respiro pe care Guvernul vrea să acorde sistemelor centralizate, îi va lovi mai puțin pe clujeni.