Atunci când inflația este determinată de politici fiscale, mai precis de majorări de taxe indirecte (TVA, accize etc.), taxe de drum (rovinietă) și contribuții, politica monetară se confruntă cu o provocare fundamentală: cum să răspundă unui fenomen pe care nu l-a generat, fără să-și compromită mandatul privind stabilitatea prețurilor?
Este o situație care plasează banca centrală într-un echilibru instabil – nu este sursa inflației, dar nici nu-și poate permite să rămână complet pasivă.
În literatura economică, această inflație este clasificată ca inflație de tip cost-push , distinctă de inflația determinată de cererea agregată ( demand-pull inflation ). Ea apare atunci când prețurile cresc ca urmare a creșterii costurilor de producție sau distribuție – în cazul de față, ca urmare a intervențiilor fiscale care transferă costuri suplimentare în lanțul economic. Spre deosebire de inflația de cerere, inflația de cost nu este însoțită de o expansiune a producției sau a consumului. Dimpotrivă, efectul poate fi o comprimare simultană a cererii reale și a veniturilor disponibile, așa cum subliniază clar Blanchard (2006) în analiza sa privind efectele șocurilor negative asupra ofertei.
Creșterea dobânzii de politică monetară, reacția standard într-un context de supraîncălzire economică, devine în acest caz o măsură cu eficiență redusă sau chiar negativă. A înăspri condițiile monetare într-un context de scumpiri generate administrativ înseamnă să adaugi o frână suplimentară într-un sistem economic deja tensionat. Nu anulezi cauza inflației – nu reduci taxele -, dar afectezi suplimentar investițiile, consumul și, prin creșterea costurilor de finanțare, chiar stabilitatea bugetară. Clarida , Galí și Gertler (1999) arată că șocurile de ofertă impun o reacție prudentă a politicii monetare, pentru a nu amplifica volatilitatea producției reale.
În plus, modelele New Keynesiene explică de ce intervențiile monetare agresive asupra inflației de cost pot duce la deteriorarea echilibrului economic fără un impact semnificativ asupra inflației pe termen lung, întrucât aceste șocuri sunt în mare parte exogene și tranzitorii. În acest sens, reacțiile disproporționate pot crea costuri sociale și economice inutile.
Pe de altă parte, reducerea dobânzii într-un asemenea context este și mai riscantă. Chiar dacă inflația nu este generată de excesul de cerere, ea există și este percepută de agenții economici. Relaxarea monetară ar transmite semnalul periculos că banca centrală este dispusă să tolereze devieri de la ținta de inflație. Consecința: pierderea încrederii în capacitatea instituției de a-și respecta mandatul, deprecierea monedei naționale și accelerarea inflației importate. Woodford (2003) evidențiază că ancorarea anticipațiilor inflaționiste este esențială pentru stabilitatea pe termen mediu, iar orice semnal că banca centrală cedează în fața inflației poate destabiliza aceste așteptări.
Totodată, studiile empirice (de exemplu, Svensson , 1997) arată că o politică monetară flexibilă țintind inflația trebuie să acomodeze șocurile temporare, atât timp cât inflația așteptată rămâne ancorată și nu există riscul unei spirale salarii-prețuri.
În acest context, cea mai rațională poziție a politicii monetare este aceea a neutralității active. Aceasta implică păstrarea neschimbată a ratei dobânzii de politică monetară, dublată de o comunicare clară privind natura temporară a șocului inflaționist și angajamentul ferm față de ținta de inflație pe termen mediu. Este o strategie de a „trece cu vederea” ( look through ) un șoc de prețuri izolat, așa cum recomandă și Banca Centrală Europeană în situații similare ( ECB Economic Bulletin , 2021). În același sens, cercetări precum cele ale lui Woodford (2003) sau Clarida , Galí și Gertler (1999) susțin că politica monetară trebuie să reacționeze doar la acele componente ale inflației care sunt persistente și se transmit în așteptările agenților economici.
Neutralitatea activă presupune, de fapt, vigilență fără reacție automată. Banca centrală trebuie să monitorizeze cu atenție semnalele din economie – dacă inflația generată de majorările de taxe începe să se transmită în anticipațiile inflaționiste, în negocierile salariale sau în dinamica cursului de schimb, atunci poate fi necesară o ajustare moderată a dobânzii. Dar în lipsa acestor efecte de runda a doua, menținerea status quo-ului este o alegere justificată, evitând astfel costurile inutile asociate unei intervenții premature.
Așadar, în fața unei inflații de natură fiscală, politica monetară trebuie să evite atât excesul de zel, cât și pasivitatea totală. Nu are sens să crească dobânda dacă inflația e cauzată de taxe, dar nici să o scadă. Are însă sens să o păstreze constantă, să observe și să intervină doar dacă inflația temporară amenință să devină structurală. În astfel de situații, poate cel mai curajos și mai profesionist gest pe care îl poate face o bancă centrală este acela de a nu acționa imediat – și de a explica de ce.