Într-o lume din ce în ce mai instabilă, în care amenințările pot apărea oricând și din cele mai neașteptate surse, ideea de securitate totală a devenit un mit înrădăcinat în conștiința colectivă, alimentat atât de discursurile oficiale, cât și de fricile adânci ale societății.
În tot acest curent de percepție, se înscrie și fenomenul ”falsului securist” care a pătruns ca o molimă în structurile de stat și în societate, oferindu-le o aparență de control și garantare a siguranței publice.
Însă, dincolo de această imagine iluzorie, se ascunde o realitate dureroasă: sistemul de
nu este infailibil, iar pseudosecuriștii care au pătruns în administrație și societate au devenit, de fapt, simbolul unei false siguranțe, care nu face altceva decât să îngroape transparența, să intensifice suspiciunea și să deturneze adevărata protecție a cetățenilor.
Percepția că sistemul de securitate trebuie să fie infailibil și imuabil a fost, în mare parte, alimentată artificial de discursurile politice și cultura fricii, care prezintă statul și structurile de control ca fiind întotdeauna de neînfrânt. Această credință devine un mit greu de destrămat, exemplificat cel mai bine de promisiunea că ”sistemul nu poate eșua” și că ”protejează orice s-ar întâmpla”, chiar dacă infrastructurile și resursele sunt, de multe ori, insuficiente sau corupte pentru a face față crizelor adevărate.
În realitate, însă, sistemele de securitate publică și națională sunt extrem de vulnerabile. Breșele de securitate, atacurile cibernetice, corupția și nepotismul au expus de nenumărate ori limitele acestora. Sistemul nu este impenetrabil, iar dacă ne uităm la lista breșelor, la fraudele și eșecurile din domeniu, devine clar că protecția totală nu există.
Întrebarea corectă nu este dacă sistemul poate fi compromis sau fragilizat, ci dacă societatea înțelege și acceptă vulnerabilitățile și dacă va reuși să construiască o cultură a responsabilității și transparenței.
”Falsul securist” poate fi definit ca fiind acea persoană sau grup care pretinde că deține o poziție de garant al siguranței, dar, în fapt, face numai jocuri de suprafață, alimentând paranoia și suspiciunea publicului. Acești indivizi, infiltrați în administrație, poliție sau alte structuri, se folosesc de atribuții și legitimitate pentru a-și impune propriile interese, dar și pentru a menține o perpetuă stare de tensiune în societate.
”Falsul securist” nu este doar o figură de stil sau o invenție de tip conspirativ; reprezintă o realitate dureroasă, un fenomen care s-a infiltrat în spatele cortinei sistemului, devenind un simbol al fraudei, controlului și abuzului de putere. Într-o societate în care transparența și responsabilitatea sunt adeseori privite cu suspiciune, această categorie de indivizi s-a dezvoltat ca o formă de ”autoritate paralelă”, dominată de interese obscure, dar care aparent, oferă siguranță. Acești indivizi se deghizează în ”garanți ai securității”, în mod subtil sau explicit, și astfel, par a fi cei care ”știu tot” , sau cei care pot decifra secrete, pot ”păzi” siguranța statului sau a colectivității, dar în realitate, acționează adeseori împotriva intereselor cetățenilor sau în beneficiul unor grupuri de interese. Prezența acestor ”falși securiști” în toate straturile societății are consecințe deosebit de grave : în clipa în care cetățenii devin tot mai suspicioși, li se induce o stare de frică și neîncredere generală, iar în aceste condiții, societatea devine mai ușor de controlat, opoziția sau critica față de sistem fiind reduse drastic.
Din punct de vedere politic, această stare generează o teamă de un sistem omniprezent, perceput ca fiind capabil să controleze totul, inclusiv pe cei considerați ”protectorii” societății. Înscenări, interceptări și măsuri arbitrare devin, astfel, instrumente de intimidare și de menținere a unei stări de permanență, folosite pentru a-i păstra în zone de confort pe cei care se vor a se prezenta drept ”apărători” sau ”păzitori”, în timp ce de fapt, ei devin parte dintr-un mecanism de control și supunere.
Tactica ”falsului securist” a devenit o strategie de sistem, care urmărește atât controlul informației, cât și menținerea încrederii iluzorii într-un miraj de siguranță totală. În societățile în care teama și suspiciunea se intensifică, aceste personaje sau structuri devin uneori, paradoxal, unele și aceleași, manifestându-se fie ca ”păzitori” ai ordinii, fie ca ”măturători” ai încrederii, fiind, în realitate, surse suplimentare de decapitare a încrederii și de instaurare a fricii. Un exemplu concret îl reprezintă interceptările ilegale realizate de diverse servicii sau chiar de indivizi infiltrați, care manipulează evoluția evenimentelor, dar subminează și orice urmă de transparență. Rolul acestor falși apărători scoate la iveală o vulnerabilitate profundă, în care sistemul a devenit un teren de joc pentru ”falșii securiști”, care folosesc falsa protecție ca paravan pentru interese obscure. Percepția că ”sistemul acoperă orice” , în ciuda realității, produce un efect de blazare și alienare în rândul societății. Privind în perspectivă, trebuie să recunoaștem că atunci când oamenii ajung să creadă că singura cale pentru bunăstare și siguranță este încrederea în sistem, încep, inevitabil, să se îndoiască de autenticitatea și responsabilitatea acestor structuri. Rezultatul este un cerc vicios: pe de o parte cetățenii își pierd încrederea, pe de altă parte, sistemele de securitate devin tot mai opace și mai ineficiente, pentru că nu își mai propun transparență, ci doar menținerea fațadei și a controlului opac. O societate atât de închisă și suspicioasă nu poate progresa, fiind victima propriilor sale iluzii, alimentate în special de ”securiștii păpușari” care încearcă permanent să cultive frica și suspiciunea.
În fața acestei situații, cea mai periculoasă constantă este tocmai mitul securității ”absolute”, din cauza căruia societatea devine tot mai vulnerabilă și mai dezorientată. Adevărata protecție nu vine din structurile artificiale, ci din responsabilitatea și vigilența cetățenească.
”Falșii securiști” sunt cei care păstrează aparențele, fac jocuri de imagine și rostogolesc false promisiuni, dar nu orice mascaradă poate ascunde, în mod etern, adevărul despre vulnerabilitatea sistemului. În spatele acestei iluzii, se află o societate fragilă, adeseori nepregătită să facă față realităților dure ale lumii moderne.
Este nevoie de o schimbare profundă în mentalitate pentru ca societatea contemporană să-și redefinească profund conceptul de securitate. În loc să-i credem pe ”secretarii” care ne spun că totul este sub control, trebuie să învățăm să fim vigilenți, să învățăm din greșeli și să nu mai acceptăm ca siguranța să fie doar o propagandă, ci un proces continuu de responsabilizare și transparență.
Percepția potrivit căreia sistemul de securitate funcționează impecabil și totul este ținut sub control s-a transformat, în ultimii ani, într-un mit, susținut în mare parte de declarații oficiale, mesaje propagandistice și strategii de manipulare.
În realitate, însă, această iluzie ascunde o societate vulnerabilă, controlată de ”falșii securiști” care, din păcate, au pătruns adânc în toate structurile administrației și societății civile. Într-o țară în care frica, suspiciunea și neîncrederea au devenit normă, trebuie să învățăm că adevărata protecție nu vine din promisiuni goale, ci din responsabilitatea fiecăruia, din transparență și din responsabilitatea sistemică, deoarece doar astfel vom putea construi o societate rezilientă și conștientă de limitele sale, înțeleaptă să accepte vulnerabilitățile și curajoasă să le gestioneze.
Singura siguranță reală începe cu recunoașterea vulnerabilităților și asumarea responsabilității pentru protejarea propriilor interese, întrucât în absența transparenței și a solidarității, orice sistem devine fragil și predispus la crize. Este vital ca fiecare individ și instituție să devină conștientă de propriile limite și să-și asume rolul în consolidarea unui mediu sigur, bazat pe încredere reciprocă. Doar prin educație, responsabilitate și un angajament comun se poate construi o societate rezilientă, pregătită să infrunte provocările viitorului, acesta fiind modul prin care se poate depăși mitul controlului total și se pot pune bazele unui sistem autentic de protecție. Adevărata securitate nu rezultă din promisiuni, ci din implicarea activă a fiecăruia în menținerea și consolidarea valorilor fundamentale.